miercuri, 3 decembrie 2014

Interstellar. Din alta galaxie a filmelor.

Probabil ca e laim sa scriu de-abia acum despre un film la care jumatate din populatia bipeda a Bucurestiului a rontait deja floricele prin cinematograf, dar nu am cum sa las un film de aprox. nota 9 pe IMDB sa imi scape printre degete. Mai ales ca l-am si vazut (n.r. autorul tocmai a facut o gluma).



Interstellar nu e doar un film lung. E un film de trei ore care trece intr-un minut fara iesit la tigara, fara cumparatul celei de-a doua beri, fara cap intors in stanga ca sa te uiti urat la ala care comenteaza prea tare. De fapt, nici nu are cum sa existe personajul asta intr-o sala unde ruleaza filmul lui Christopher Nolan. Si, daca tot am ajuns la Christopher Nolan, sa ne amintim impreuna cateva filme pe care le-a facut tot el (fie ca regizor, fie ca scenarist): Inception, The Dark Knight Rises sau Memento. Un argument destul de legitim in indemnul de a merge la cinema.

Interstellar este un SF. Dar, un SF cu actiune, cu personaje puternice, cu muzica excelenta si cu o mare putere de a stoarce lacrimi (chiar si din ochi de baieti - mare lucru). Si nu pentru ca e siropos, ci pentru ca te copleseste sub greutatea ideilor lui. Nolan preia subiecte tot mai intalnite in documentare - manipularea spatiului si a timpului, supravietuirea speciei umane sau colonizarea de noi teritorii prin Univers. El gaseste succesul cand le intersecteaza pe toate cu povestea unui pilot vaduv care isi creste singur copiii, dar care are de asumat rolul de Mesia salvator al omenirii in detrimentul familiei.

Variabila "necunoscutului" este alt plan pe care se joaca Nolan. Tipul manevreaza actiunea dupa bunul plac in cadrul unor legi fizice care ne depasesc puterea de intelegere, dar nu ignora introspectia personajelor si lupta lor cu situatii nemaintalnite.



Muzica, geniala; efecte,  atat cat trebuie si bine realizate (nu este un film pentru "copii" de 40 de ani amatori de extraterestrii cu infatisari diforme), 2D.

Deci, ca sa nu lungesc vorba prea mult, recomand filmul cu toata caldura. Ar fi o idee sa vedeti inainte alte filme de pe lista voastra pentru ca Interstellar va ridica foarte mult stacheta si s-ar putea ca celelalte sa nu va mai placa la fel de mult.

Vizionare placuta!

marți, 2 decembrie 2014

La capatul lumii cu Alexandra Usurelu

Vinerea trecuta am mers la prima auditie a albumului "La capatul lumii" al Alexandrei Usurelu. Evenimentul s-a tinut la Casa Margarit si a adunat laolalta mai multi bloggeri din sfera muzicala.

Nu o sa va vorbesc despre eveniment, care, in opinia mea, a fost unul reusit. Pe cat de cosy, pe atat de original; de fapt, asa cum este si muzica artistei.
Nici nu o sa iau fiecare piesa in parte la analizat / comentat / laudat. Asta ramane sa faca fiecare om care va asculta albumul. El, singur, isi va alege piesele preferate sau cele peste care va sari (desi, sincer, nu cred in posibilitatea celei de-a doua variante).
Nu o sa va spun ca grafica albumului arata foarte bine, iar cineva chiar a pictat toate imaginile si a incercat sa surprinda esenta fiecarei melodii in parte.


In schimb, o sa vorbesc despre starea pe care ti-o transmite muzica Alexandrei Usurelu si a celui care o construieste instrument cu instrument, nota cu nota, Bobby Stoica. Iar, starea este una de liniste. Intr-o lume care se grabeste tot mai mult, care este mult prea ancorata in realitate si a uitat ca visarea este si ea parte dintr-o zi, albumul "La capatul lumii" vine sa ne linisteasca putin. Ne amorteste intr-un fotoliu, poate cu o tigara intr-o mana si cu un pahar de cognac in cealalta si ne lasa sa calatorim cu ochii mintii printr-o lume fara granite, o lume care traieste in pace si care foloseste armonia, nu non-sensul, ca sa se exprime.

Fiecare cantec luat individual este un condiment care construieste, alaturi de celelalte, aroma albumului, una rupta din cele mai exotice locuri de pe Pamant. Nu vreau sa laud prea mult, cu toate ca deja am cazut in pacatul subiectivismului; dar, cine nu face asta de fiecare data cand ii place un lucru si il recomanda si altora?


Concluzia: eu, un artist care a ales de ceva timp calea deloc mai usoara, dar mai plina de sclipici a mainstream-ului, apreciez cu atat mai mult determinarea de a face arta si de a transmite mesaje complexe pe toate nivelurile in speranta ca, la fiecare eveniment din viata ta, se va mai adauga un fan pe lista. Si ca, usor, usor, vocea ta nu va trebui sa fie neaparat la radio sau la TV, la ore de maxima audienta, ca sa se faca auzita. Iar, atunci, vei avea forta unui grup de fani care nu vor mai pleca niciodata de langa tine. Dupa multa munca asidua, Alexandra si Bobby au acea forta. Iar, drumul lor de-abia incepe cu acest prim album. Si probabil ca se va termina undeva departe, "La capatul lumii".

Multa bafta, Alexandra si Bobby! Si cat mai multa putere si inspiratie!

miercuri, 6 august 2014

Viata la mare (mai precis, in Vama Veche)

Cred ca foarte multi dintre cei ce vor citi pana la final vor identifica un pattern al scurtelor evadari in Vama Veche. Cam asta inteleg eu ca se intampla, din auzite :)

Totul incepe inainte de a pleca. Cu o marja de 3, 4 zile, incepi sa iti cauti tovarasi de drum care sa-si rupa frateste bani din bugetul de baut si sa-i puna la benzina. Ideal este sa pleci cu o masina care consuma putin si are, deja, rovinieta facuta pe tot anul.

Dupa ce ai stabilit cati vor fi in masina, incepi sa cauti cazare. Undeva intr-o curte unde sa iti instalezi cortul si sa aiba macar un dus (stii ca, inevitabil, cand se va termina coada din fata ta, apa va fi rece - nu e nici o problema; o sa ai destula vodka la bord ca sa nu mai simti disconfortul termic). Totul este stabilit, iei cortul, faci bagajul, cumperi tigari si pleci la drum; ideal, noaptea ca sa ajungi dimineata direct la plaja.


In Vama, primul lucru pe care il faci este o baie in mare. Dupa aia iti iei o cuba libre. Doua, trei, patru... Multe cuba libre. La pranz, faci aroganta de a baga o portie de midii la Corsaru' sau la cherhana. Esti in bani, bugetul tau inca se tine tare. Mai bagi o bere. Doua, trei, patru... Multe beri. Te intorci pe plaja. Iarasi, bei. Te pregatesti pentru ce va urma.

Vine seara. Te opresti din nou sa mananci ceva. De data asta ceva gras ca sa iti tina pentru betia crunta pe care o s-o tragi. Poate o ceafa cu cartofi prajiti. Te intriga a nu stiu cata oara ca Vama este mai scumpa decat toate celelalte statiuni de pe la noi (poate face exceptie Mamaia) si iti spui ca nu mai e ca pe vremuri. In fine, mananci si mai bei o bere. Doua, trei, patru... Doar te incalzesti.

Si incepe seara. Barurile luate la pas, shot-uri peste shot-uri, beri, shot-uri, cuba libre, beri, shot-uri. Spre dimineata totul devine o ceata. Atat in fata ochilor, cat si in stomac. Ti se face iar foame, dar cand te uiti in portofel realizezi ca mai ai doar banii pentru benzina de intors si vreo 10 lei. Asa ca injuri in gand ca nici de data asta nu ai fost chibzuit si bagi o shaorma. Norocul tau este ca te-ai gandit la tigari cand ai plecat din oras. Te intorci in cort; poate ai noroc sa te insoteasca si tipa de care te-ai impiedicat in penultimul bar, cand iti mai luai un shot.


A doua zi te trezesti, mai stai un pic la plaja, ii scotocesti pe camarazii tai de niste maruntis pentru inca o shaorma si seara te intorci in Bucuresti rupt de oboseala si cu cearcanele cat casa.

Articolul meu se termina brusc, la fel ca vacanta ta. Inca un weekend unic in Vama Veche. La fel ca toate celelalte.

foto: sapteseri.ro
        zubitravel.ro

luni, 4 august 2014

Taxi, du-ma unde vrei (dar nu-mi cere mai multi lei... decat face)

Povestea taximetristului bucurestean face parte din categoria legendelor populare care isi schimba incontinuu forma in urma adaugirilor fiecarui narator in parte. M-am gandit deseori, insa, cum ar fi sa privim toata povestea asta din celalalt punct de vedere. Nu de pe scaunul mortului (care, intr-un taxi bucurestean, devine o expresie tot mai plauzibila si ancorata in realitate), ci de pe cel al soferului profesionist.




 Viteza. Intr-o capitala in care toti sa plang de lentoarea transportului public, taxiurile vin sa raspunda nevoii de eficientizare a timpului. Asadar, daca vreti sa va deplasati repede trebuie, bineinteles, sa va asumati riscurile aferente (cu totii ne simtim usor emotionati in avionul care merge cu 700 de km/h la 10.000 m altitudine, dar nu ne dam la o parte din fata luxului de a economisi timp). Altfel, nu va ramane decat sa urcati in tramvai si sa stati jumatate de ora numai la Lizeanu.

 Regulile de circulatie. Inaintasi mai destepti decat noi au inventat reguli de care tinem cont si acum; una este ca nu exista reguli / regulile sunt facute pentru a fi incalcate. E lege! O zicala autentic neromaneasca care ni se potriveste ca o manusa. Taximetristilor, de asemenea. Deci, q.e.d. (pentru cine nu stie, asta inseamna "m-ai inteles?!" in latina)
Off-topic: Mie, personal, cel mai mult imi place vorba cu capra vecinului. 
On-topic: Si, pana la urma, ce atatea reguli de circulatie?! Noi suntem romani, vorba cantecului.

 Icoanele din parbriz. Merg perfect cu crucile de aur de la gat si cu wunderbaum-urile cu iz de tamaie luate de la spalatoria din colt. Si, pana la urma, cine suntem noi sa le negam cetatenilor taximetristi dreptul garantat de lege de practicare a propriei religii?! Chiar daca asta inseamna lipirea pe parbriz a unei iconite... doua... trei... patru... cinci... suma de n elemente luate cate k... 

 Mirosul. E un fel de cocktail intre Acqua di Gio luat la combinatie, miros de tigari si wunderbaum-ul de tamaie. In cazul fericit. Daca dom' taximetrist are o problema cu apa si sapunul sau cu transpiratia in exces, s-ar putea sa ai si tu o problema la randul tau cu parul din nas. Una peste alta, e bine ca aerul conditionat ramane un fel de fata Morgana - il vezi pe toate masinile, dar nu te bucuri niciodata de el -, iar geamurile sunt larg deschise. Din nou, taximetristul stie ca mirosurile artificiale provoaca alergii, iar aerul conditionat, migrene.  

 Discursul. Aici, lucrurile difera de la om la om. Fiecare vrea sa te faca sa te simti bine in masina lui. Unii iti povestesc despre cum au tras la m*** in spatele Intercontinentalului sau in padurea Baneasa, altii iti spun bancuri (de ex., auzit in taxi: "Cum se sterge la cur Adrian Copilu' Minune? Raspuns: O ia la fuga prin iarba"), altii iti vorbesc despre politica - isi aleg o parte a baricadei, iar tu trebuie sa fii neaparat de acord cu ei -, cam toti se lauda cu vreo clienta impresionata de talentele lor, care a sfarsit tot in padure la Baneasa; alte subiecte ar mai fi problemele cu soacra, divorturile, interlopii, munca in Spania, viata la tara, strainii tepuiti, etc. 

 Manelele. Wunderbaum-ul isi face treaba, masina sfideaza orice regula de circulatie si ruleaza cu viteza gandului spre destinatia indicata de tine, totul este ca la carte. Dar, poate te plictisesti. In momentul ala intervine talentul taximetristului de a-l face pe client sa se simta bine si, intre doua flegme indreptate spre niste fraieri care i-au taiat fata, porneste muzica pentru satisfactia ta: baga cea mai hot manea a momentului si e convins ca vrei sa o dea tare, tare, tot mai tare. Cumva, iti citeste gandurile. Si o da tare... Acum, totul este perfect!

 Lungimea curselor. Amabilitatea taximetristului creste direct proportional cu distanta parcursa. Maimutica isi face treaba si pluseaza pe taxometru, kilometrii se tot duc, iar tie iti sar banii din buzunar; si nu de fericire. Asta daca mergem pe ceas. Dar, daca este noapte, weekend si Centrul Vechi, ceasul devine un accesoriu dragut si luminat, si atat. De data asta, creierul taximetristului functioneaza, deopotriva, si pe post de ceas si pe post de calculator: el va calcula cu precizia zecimala a lui Rain Man, iar o cursa spre oriunde va costa minim 50 de lei. Este de inteles: nu trebuie sa lasam masinile sa ne faca pemanent treaba. Exista pericolul unei apocalipse a robotilor, momentul ala zero cand masinile vor prelua controlul, iar oamenii vor deveni niste animale crescute doar pentru energia care va alimenta clasa conducatorilor din metal. Taximetristii stiu asta - au vazut in Matrix si in Terminator. 

In final, le cer scuze pentru acest articol tuturor taximetristilor de bun-simt, cei pentru care satisfactia si siguranta clientului chiar sunt pe primul loc, cei care dau drumul aerului conditionat pe calduri de 40 de grade Celsius, cei care asculta un radio civilizat si discuta la fel de civilizat pe alte subiecte decat cele mentionate mai sus! 

vineri, 1 august 2014

Coco Jambo

Am vazut ca e la moda sa scrii despre cat de tare esti tu, cel care si-a trait copilaria in anii '90 si ce lipsiti de bucuria vietii de pustan sunt puradeii de azi. Si ma gandeam ce ma leaga pe mine de perioada aia dintre Revolutie si apogeul manelelor. Si cam asta mi-a venit in minte, la prima mana:

1. Casetofonul galben al sora-mii (din ala smecher, cu doua casete, cu recorder si cu radio) din boxele caruia rasunau la maxim Coco Jambo, La Bouche si Music Factory. Nu stiu cum era cu petrecerile in apartament pe vremea aia ca eu ajungeam sa dorm la bunica-mea in toate serile cheie.

2. O echipa nationala a Romaniei care dadea goluri mai multe decat adversarul si, culmea, mai si castiga.... Asta e o parte frumoasa cu care pustii de azi nu stiu cand se vor intalni...

3. Imaginea mea cu cativa dinti lipsa in fata. Nu stiu de ce am avut ambitia prosteasca de a zambi larg la prima mea poza din clasa intai. Aia clasica: in banca, pixul in mana, un caiet deschis pe masa si harta Romaniei in spate. Respir inca aerul comunist cand ma uit la ea.

4. Masa la McDonalds care, in perioada de inceput, era cam tot asa cum ai manca acum placinta de icre negre. Premiul intai in clasa a cincea a adus dupa sine si o masa ca-n povesti pe terasa de vis a Mc-ului de la Obor. Priceless!



5. Reviste. Nu net, nu TV. Reviste. Parca aveau farmecul lor, nu? Faceam colectie de Atlas Magazin si Atlas Supermagazin. Erau un fel de Discovery pe hartie, traficat de profesorii de la scoala. Cand aparea un numar nou, il devoram. 

6. Terminator 2. Jucat pe un televizor alb-negru, vai mama lui! Acum, jocurile de pe casetele alea ar insulta cu siguranta inteligenta si dexteritatea unui pusti de 3 ani obisnuit cu tableta lu' tati... O insultau si pe a noastra, dar nu aveam de ales. Si, oricum, Mario e tare si acum.

7. Adidasii pe perna de aer. Si acum tin minte prima mea pereche de Athletic. Mare fitza de fitza sa ai asa ceva. Sau mai era talpa de spuma... Pentru petreceri speciale. Ah, si mai erau toate fake-urile turcesti care aduceau ideea de fashion in casele romanilor prin brand-uri de succes, precum Adibas, Rebok sau Nice.  

8. 186, 286, 386, 486... Pentru cei care nu inteleg, nu, nu sunt autobuze! Sunt calculatoare de pe vremea cand ele spuneau ceva despre statutul social al familiei care le detinea. Partea buna e ca iti antrenau rabdarea. Nu puteai sa faci mare lucru cu ele, dar asteptai sa se deschida.

9. Telefonul fix. Al meu era verde si avea disc, nu butoane. Stiu, hipster... :) Interesant la a avea un telefon fix pe care sa il si utilizezi, nu doar sa il tii pe post de mobilier vintage in casa, era ca intregul proces de a da telefon devenea un ritual. Incepea seara, te intorceai acasa, te puneai pe fotoliu si incepeai sa iti suni rude, prieteni, etc. La fel in fiecare seara. Sau, mai era senzatia aia de "oare cine suna?" la care incercau sa dea un raspuns toti cei din jurul telefonului "O fi X? Sau Y? Poate ca suna Z..." si se auzea din camera cealalta "E pentru mine! Sa nu raspunda nimeni!". 




Si mai era cuplajul. Cea mai buna inventie a sistemului comunist, sistem care s-a gandit intotdeauna la curiozitatea fireasca a omului de a sti in fiecare secunda ce face vecinul lui.

10. Nu stiu de ce trebuie sa fie neaparat zece lucruri, dar am vazut ca da bine. Al zecelea ar fi politica romneasca si cercurile sale tangente. Era perioada aia nostalgica a anilor '90 in care lumea avea impresia ca traia intr-o democratie tanara in care politicienii se tineau de promisiuni, tara era privatizata pentru binele economiei romanesti, iar Caritas era un sistem sanatos din care, in mod logic si firesc, puteai sa bagi un leu si sa iei sute de mii degeaba. Daca vreti, anii '90 au fost perioada naivitatii romanesti si, evident, a celor mai mari tunuri. Eram prea mic sa inteleg atunci; inteleg acum.

Si, cam asta e... Astea sunt cele zece lucruri care imi vin in minte, la prima mana, din perioada copilariei mele. 

foto: Cristian Malide (simplybucharest.ro)
       media.rtv.net
       andreeapatrascu.ro
        

marți, 3 iunie 2014

Voyeurismul la cumparaturi tine loc de lecitina

E simplu! Fac parte dintre cei care, in lipsa unei liste de cumparaturi, sunt total dezorganizati. Ma trezesc la final cu un cos plin, cu o suma astronomica pe bonul de plata si fara nimic in frigider. Insa, am identificat solutia de iesire din aceasta situatia aparent lipsita de speranta: am inceput sa ma uit in cosurile celorlalti. 



Soiul asta de spionaj al cosului vecinului e destul tare. Oameni cu o strategie de cumparaturi mult mai buna decat a ta te scot din impas atunci cand te plimbi printre rafturi. Ai uitat sa iei apa? S-ar putea ca femeia aia care trage abuziv un copil de mana sa aiba in cos solutia lipsei tale de memorie. Sau poate te-a insarcinat cea cu care iti imparti domitorul sa ii iei niste servetele demachiante (da, frate, stiu... toti astia combinati facem asta, dar nu recunoastem)... S-ar putea ca ajutorul sa vina daca iti cobori privirea de la tipa de langa tine putin mai jos - adica in cosul ei de cumparaturi. 

Deci, ca sa n-o mai lungesc: furati idei de la posesorii de liste si o sa scapati de frustrarea de a face inca un drum pana la magazin pentru ca ai uitat fix chestia aia importanta pentru care ai plecat initial.

foto: http://farm3.staticflickr.com/2451/3827461824_c5053d7348_z.jpg

luni, 2 iunie 2014

Ghertoiul deghizat

Cu doar cateva fire de par in barba - de care ar fi putut sa scape lejer daca se stergea cu un prosop mai aspru - si cu o fata ce aducea mai degraba a olimpic la informatica, ghertoiul din trafic a reusit sa-mi ruineze chi-ul matinal. Dupa ce si-a schimbat culoarea pielii din bronz in mult mai deschis si si-a schimbat si BMW-ul cu o masina mai "vai m**** ei", s-a gandit cum sa ma intercepteze pe mine in intersectie la Sf. Vineri. 



A intalnit un  Mihai fericit, un pic stramtorat de folosirea a doua picioare in loc de unul, linistit si cu mult chef de viata dupa spagile date pe la spital pentru scoaterea gips-ului. Evident, stateam in dreapta intrucat conditia fizica precara dupa o luna de imobilizare nu imi permitea sa fac opturi pe strazile din Bucuresti. La volan, jumatatea mea mai buna

Asa... revenind la desfasurarea actiunii, va spuneam cum bizonul (aveti aici o descriere mai detaliata), deghizat in caprioara, in masina lui "vai m**** ei", se intersecteaza cu masina noastra, este adevarat, pe sensul lui de mers. Context: intersectia era blocata de alte multe masini care trecuseara pe rosu, asa ca singura bresa era sa folosim amandoi aceeasi banda venind din sensuri diferite (cum facusera altii mai destepti si mai calmi inaintea noastra). Cred, insa, ca solutia nu a fost pe placul cocalarului, deghizat in adolescent la pubertate - s-a postat fix in fata noastra si facea semne disperate ca noi suntem pe banda lui de mers. Gesturile largi si vorbele de bine erau intarite cu convingere de accelerarea brusca a masinii pana aproape de masina noastra care incerca sa mearga in spate pentru a-i face loc pitecantropului. Pana la urma, cu niste nervi (recunosc ca mi-am bagat si eu carnea in frigiderul lui s.a.m.d.) traficul s-a decongestionat si el a putut sa isi continue drumul de pisatul boului (e o expresie, nu sariti asa!) dupa cele cateva secunde de intarziere.



Dupa toata faza, stateam si ma gandeam ce l-a facut sa reactioneze atat de... "smardoi", luand in considerare fata si fizicul sau derutant care nu tradau o mare pasiune pentru shaorma si sporturile de contact. M-am uitat, insa, la reprezentanta sexului frumos, dar slab, din stanga mea si la perechea de carje postate la vedere si am gasit raspunsul pentru curajul "circopitecului" (de retinut ca si curajul lui a avut o limita din moment ce nu a dat niciun semn ca ar vrea sa coboare din masina, in ciuda insistentelor mele de om bolnav si la picior, si la cap). 

Desi sunt un personaj pacifist si plin de intelegere, imi place sa cred ca norocul lui a fost ghinionul meu de a ma misca - la fel de incet si de dureros ca enonomia nationala; ca, sincer, cu atat de mult chef m-as fi transformat si eu intr-un bizon si i-as fi dat un cap in gura...    

In rest, numai de bine! In tonul asta optimist relansez blogul si va promit ca o sa fac tot ce imi sta in putinta pentru a posta in fiecare zi cate o aberatie. Abonati-va cu incredere! In curand o sa lansez si pagina de facebook a blogului. 

foto: http://thisisheather.com/
       

http://www.tilica.ro/tipuri-de-taximetristi/

cautati cu incredere

Custom Search